Rezidenti in casa visurilor - Radu Aldulescu

 

... cand îşi aminteşte de botezul lui Grigore şi de tot ce urmat, Claudiei, la rându-i, îi vine să plângă, dar din cu totul alte motive decât fiu-său. O mamă simte, desigur, cel mai bine ce se întâmplă cu copilul ei, mai bine chiar şi decât acel copil, care-i carne din carnea ei, în definitiv.

 

Mişcările lăuntrice, contorsionările, zbaterile, suferinţele, erorile, mai cu seamă erorile, când carnea o ia razna. Nu putea trece cu totul în contul crizelor adolescenţei ce se întâmpla cu fiu-său. Semnele certe de nebunie, nu le putea numi altfel, care în timp s-au adâncit, s-au cronicizat marcându-l pe viaţă.

 

Altfel spus, şi-a bătut joc de viaţa lui, deliberat, dintr-o pornire masochistă irepresibilă. Cu totul altceva aşteptau ei, ca părinţi, de la el, dar n-au fost în stare să-i impună fiindcă n-au avut cui. O viaţă şi o carieră pe măsura condiţiei lor de intelectuali. Grigore n-a fost în stare, n-a putut sau n-a vrut.

 

A refuzat, se pare. Maică-sa n-a reuşit să afle vreodată din gura lui explicit ce vrea de fapt de la viaţă. Primul ei copil, unicul fiu a fost cu totul altfel decât fiica, care şi-a văzut de treabă şi a ajuns bine, licenţiată în Drept şi acum lucrând la o firmă de avocatură din Canada.

Inchis în sine, imprevizibil, trăind parcă pe altă lume... A fost o vreme când, intrată-n panică, l-a dus pe la psihiatri, tot în nădejdea că se va trezi la realitate. N-o fi fost chiar nebun, avea să admită maică-sa peste ani, dar nici întru totul sănătos, dacă n-a vrut să-şi ia o diplomă care să-i înlesnească viaţa, să poată câştiga o pâine mai uşor...

 

Doar pentru asta s-au zbătut ea şi Ionel şi i-au asigurat toate condiţiile, şi el a dat pur şi simplu cu piciorul, în bătaie de joc, da, la nouăsprezece ani a plecat de-acasă fără să le spună unde. Lasă-l să se ducă, i-a spus Ionel, o să se lovească cu capul de pragul de sus şi-o să-şi ia seama, se întoarce el, o să se întoarcă, s-a mai întors, dar numai în vizită...

 

După treizeci de ani abia, s-a întors definitiv să stea cu ei şi parc-ai zice că s-a întors cu coada între picioare, spăşit întrucâtva şi totuşi cu aceleaşi aere şi fumuri în cap... Ce-a făcut el atunci, la nouăsprezece ani, n-a fost mare lucru.

 

Păi, şi-a găsit de lucru şi s-a angajat la Fabrica de Sticlă, şi şi-a găsit o cameră cu chirie ca să scape pasămite de maică-sa care-l plimba pe la psihiatri, şi pe urmă s-a făcut familist cu acte-n regulă, căsătorim du-se legitim cu o colegă de la fabrică şi noi am aflat că s-a cununat cu moldoveanca aia, Vasilica cică, la câteva luni abia după ce au divorţat.

 

Să fie sănătos, eu şi Ionel ne luaserăm de mult mâna de pe el, n-avea decât să facă ce vrea, ce-l taie capul... Păi, cam tot aşa i-am cântat în strună cu botezul. Se pare însă că nu l-a satisfăcut şi nu-l satisface dacă după atâta vreme, mai bine de treizeci de ani, e atât de cârcotaş şi dornic să răscolească.

 

Vrea din nou să ştie de ce nu l-am botezat la timp, mă rog, eu, maică-sa, m-am ocupat de botezul...