Securitatea nu poate fi reabilitata - Dialoguri cu generalul Iulian Vlad (2003-2008)

AMS: Pe Iliescu l-a trimis la Timişoara, apoi l-a urcat în funcţie la Iaşi. Aveţi dreptate! Dar s-a rupt traseul pe undeva. Iliescu nu accepta jocul ăsta.

 

IV: Nu, nu l-a acceptat tocmai pentru că îl cunoştea şi pentru că se considera superior unor astfel de jocuri. însă nemulţumirea sa personală a declanşat acţiunea lui, pe care ştia să o puncteze cu declaraţii în afara liniei. Astfel a atras atenţia.

 

Dacă toţi aceşti disidenţi erau numiţi în funcţii sau promovaţi, sunt foarte convins că nu spuneau nici pâs. Chiar dacă unu dintre ei nu au fost agenţi autentici, ca Brucan, ci doar cârtitori pe la uşi, indubitabil dispăreau ca disidenţi şi se aliniau.

 

Secretul apariţiei disidenţei este sistemul de rotaţie a cadrelor pe care îl folosea Ceauşescu şi care enerva. Brucan, când a fost adus din America (după mandatul la ONU, 1959-1962 - n. a.), a început să se ocupe cu tot felul de manevre mărunte, ca să urce din nou, profesor universitar fără diplomă, şi Ceauşescu l-a dat afară. Atunci a început să mârâie. Şi a lucrat.

 

AMS: Domnule general, citind anumite cărţi despre interiorul Securităţii şi al Puterii comuniste, am găsit o atmosferă viciată de caractere urâte, de înşelătorie, corupţie, şmecherii de culise, trădări şi porcării făcute pentru a urca pe o treaptă mai sus. Eu n-am să înţeleg niciodată cum aţi ajuns dumneavoastră, un intelectual, la conducerea Securităţii, în mijlocul unui organism politic asemănător cu o cloacă?

 

IV: Acolo unde toată puterea se concentrează într-un punct, există permanent o luptă pentru a obţine o câtime cât mai mare din puterea absolută. Se ducea o luptă între facţiuni politice, în partid, dar şi în interiorul altor segmente ale puterii. Unul dintre ele era Securitatea. într-un astfel de sistem politic dictatorial, executarea ordinelor şi aplicarea legilor însemna represiune, în primul rând.
 

Era indiferent ca Securitatea acţiona, Justiţia era aceea care finaliza orice acţiune, ceea ce tot represiune se numeşte. Sub Ceauşescu, sâ fie dar, Securitatea nu acţiona de capul ei, cum se întâmpla înainte.

 

Primea ordine, acţiona, dar acţiunea se finaliza doar din ordinal partidului, iar represiunea Securităţii exista numai In măsura în care partidul o aproba. Sigur, în imaginea publică a fi luat sau anchetat de Securitate însemna deja represiune, dar în realitate decizia nu ne aparţinea. Mă refer aid la cazurile de oameni intraţi In malaxorul represiunii, nu la trădători autentid, spioni, diversionişti. Degeaba va căuta Istoria vinovaţi, dacă nu caută mai întâi partidul.

AMS: Procesul comunismului...

IV: Aş face eu procesul comunismului de s-ar zgudui temeliile Puterii, dar nu se doreşte. Ca să revenim la Militaru...

AMS: Nu, continuaţi, este foarte important ce spuneţi

IV: Şi atunci, ca să se păstreze supremaţia, ca să existe controlul, era permanent o luptă. Cine să fie cei care decid? Sistemul nostru de putere reprodus identic, poate cu unele deformări, după URSS implica un principiu fundamental fără de care nu se discuta niciun strat al puterii comuniste: decizia este întotdeauna a partidului

 

Ştiu că în anumite conjuncturi ale represiunii s-au depăşit atribuţiile (Securităţii - n. a.), pentru că toţi cei care simt că au puterea asupra altora devin excesivi, fac din zel în plus, lovesc şi fără ordin,...