Trenul de la Lemberg la Cernauti n-are intarziere - Heinrich Boll

...își luă ranița în spinare, urcă pe la o ușă deschisă, ajunse înăuntru, coborî fereastra și se aplecă încă o dată în afară, în vremea ce deasupra lui difuzorul se auzea plutind ca un nor greu:

 

-    Trenul pleacă...

 

-    Nu vreau să mor, strigă el, nu vreau să mor, dar este îngrozitor gândul că o să mor... și chiar în curând! Silueta neagră de pe peronul rece și cenușiu rămânea tot mai departe în urmă... tot mai departe, până când toată gara s-a pierdut undeva în noapte.

 

Sunt cuvinte aparent rostite cu indiferență, dar care dintr-o dată primesc o putere magică. Capătă greutate și o iuțeală stranie, o iau cu mult înaintea celui ce le-a rostit, urmăresc o destinație precisă și deschid o încăpere din zona viitorului, iar pe urmă se întorc înapoi cu precizia nimicitoare a unui bumerang.

 

Dintr-o trăncăneală nechibzuită, de cele mai multe ori e vorba de acele cuvinte îngrozitor de grave și de banale, spuse când îți iei rămas bun la plecarea trenului, dar care te duc la moarte, se prăvălesc înapoi ca un val de plumb asupra celui ce le-a rostit și care pe neașteptate face cunoștință cu forța îngrozitoare și năucitoare deopotrivă a tot ce înseamnă destin.

 

Celor îndrăgostiți și soldaților, celor meniți morții și celor pe care îi umple forța cosmică a vieții, li se dă uneori, pe nepusă masă, o iluminare fulgerătoare și apăsătoare... iar cuvântul pătrunde, pătrunde adânc în ființa lor...