Povești despre speranță. Cum găsim inspirație în viața de zi cu zi - Heather Morris

 

Fetiţico. Îmi spunea „Fetiţico“. Era străbunicul meu şi el m-a învăţat să ascult. Nu numai pe el sau pe alţi oameni, ci şi sunetele din jur: animale, păsări, maşini - sau pur şi simplu nimic. Uneori, în viaţă nimic nu poate fi mai dulce decât sunetul tăcerii.

 

Dacă-l conştientizezi, s-ar putea să te simţi odihnit, la locul tău, confortabil în ceea ce eşti şi în momentul şi locul în care te afli. Pentru unii, asta se cheamă meditaţie; în vremurile mai recente, mindfulness.

Am crescut în Noua Zeelandă rurală, înconjurată de familie. Asta poate fi şi bine, şi rău, dar era realitatea mea, educaţia mea, era tot ce ştiam. Străbunicii mei locuiau la două livezi mai încolo de casa pe care o împărţeam cu părinţii mei şi cu patru fraţi. Eu eram a doua născută, la doi ani şi două zile după fratele meu mai mare.

 

Pe cei trei băieţi care au urmat îi consideram o bătaie de cap care trebuia ignorată. Pirongia, locul în care trăiam, nu poate fi numită oraş, nici măcar sat. Muntele după care era numită regiunea domnea asupra noastră; pantele, pădurea, râurile şi pâraiele erau curtea din spatele casei mele.

 

Acolo evadam, adesea împreună cu fratele meu mai mare. Era o zonă a lactatelor, vacile ne conduceau viaţa. Mulgerea de două ori pe zi, creşterea viţeilor, orice avea legătură cu bovinele făcea parte din ADN-ul nostru. Ele rămân animalele mele preferate. Eram autonomi în privinţa alimentelor, ceea ce nu creşteam noi creştea vreun vecin, şi făceam schimb de produse. Ne ajutam între noi şi cu munca.

 

Unele dintre cele mai dragi amintiri ale mele sunt acasă la un vecin, împreună cu tata şi cu alţi oameni din împrejurimi, adunaţi să legăm fânul, să semănăm -în general, să dăm o mână de ajutor unde era nevoie.

Ani mai târziu, când am văzut filmul Martorul, o poveste care se petrece în mijlocul populaţiei Amish din SUA, mi-au revenit în minte imagini din copilărie. Era la fel. Vecini ajutându-se între ei, minus orice afiliaţie religioasă.

 

Niciodată nu m-a deranjat să fiu trimisă în vacanţă la vreo rudă s-o ajut în munca la fermă. Aveam un unchi şi o mătuşă care locuiau la două ore de noi, conduceau o crescătorie de oi şi aveau cinci fete. Aici, sexul nu avea nici o importanţă şi noi, fetele, lucram cot la cot cu bărbaţii...

 

 

Introducere   
1.    Să ascultăm înţelepciunea bătrânilor noştri    
2.    Ascultându-l pe Lale  
3.    Cum ascultăm     
4.    Cum ne ascultăm copiii    
5.    Cum ne ascultăm pe noi înşine     
6.    Cum să găsim o poveste despre speranţă sau cum să onorăm povestea   
7.    Povestea Cilkăi — cum ascultăm istoria  

8.    Preţul ascultării
Concluzie    
Mulţumiri